Când pleacă de fapt copiii de acasă?

Acum ies dintr-un webinar în care oamenilor li se spune că  e bine să plece de acolo cu ideea că suntem toți unici și că e important să ne punem în lumină ce e frumos în noi. Și simt și eu că e adevărat, însă, mă gândesc că lumea așa cum este ea așezată acum se referă la alte părți ale ființei noastre. Mersul la serviciu nu vine din inimă, așa cum propovăduiesc cei care au ieșit din corporații sau care și-au descoperit vocația. Hai să o spunem corect, crede cineva că oricine merge să spele toaletele sau să stea la casa de marcat în magazin are o vocație din asta ?

Eu nu cred. Însă sunt alte lucruri pe care le iau în calcul. Și anume faptul că, indiferent ce anume alegi să faci în viață, o poți face cu decență, cu demnitate, corectitudine și respect. Cred că asta este principala parte de educație care lipsește, cum anume să te simți bine cu cine ești, cu ce puteri ai venit în viața asta și cu ceea ce vei face ca profesie în viața de adult.

E greu, însă, să te simți bine cu cine ești dacă în orice moment al existenței tale simți sau ți se spune că nu ești suficient. Și singurele mesaje care ajung la tine în mod repetat este că, dacă nu ai bani vei fi umilit de cei care au. Așa că, venind de la lucru, părinții triști și furioși de faptul că nu sunt respectați își vor împinge copiii să facă ceva cu viața lor. Și, din păcate, asta înseamnă să aibă bani, ca să își poată păstra demnitatea.

Am senzația că tot ceea ce facem cu copiii noștri acum este într-o direcție cel puțin ciudată. Îi antrenăm de mici să aibă tot felul de aptitudini. Îi împingem să învețe cât mai  mult. Dar nimeni nicăieri nu îi învață să se bucure de ceea ce sunt, să se joace, să învețe puterea colaborării și a  empatiei. Toate acestea rămân o spoială, în unele cazuri, spusă cu cuvinte extrem de potrivite pentru că realitatea nu are nimic de-a face cu asta. Copiii noștri încă sunt evaluați, comparați, dați afară din grădinițe sau din școli pentru că nu sunt suficient de buni sau pentru că nu țin pasul. În vreme ce spun că fac educație emoțională, îi lasă pe copii să fie agresați pentru că doar așa învață să se descurce în viață. Pe de altă parte, am auzit unele educatoare care se plâng că ele ar vrea să se joace mai mult, însă părinții pun multă presiune ca lucrurile să se întâmple cât mai academic cu putință.

Toți suntem într-o teroare a lui “nu sunt suficient de bun”, a umilirii din partea celor care dețin roluri de putere în viața noastră, părinți, șefi, doctori, directori, primari, polițiști, parlamentari. Aud oameni care propovăduiesc umilirea publică în cele  mai neașteptate locuri, pentru că doar așa se poate dezvolta performanța în România. Vă dați seama în ce cerc vicios se învârte cultura unei organizații în care oamenii cred că doar dacă ești umilit rămâi concentrat sau faci ceva bun ?  

Câte generații mai au nevoie să fie sacrificate ca să învățăm ? Educația nu se face doar în școală. Ea se face peste tot. La serviciu, atunci când nu ești tratat cu respect sau în orice loc în care ești umilit. Și, poate, prima și cea mai serioasă educație este cea pe care o putem face acasă cu copiii noștri. Care au nevoie să fie auziți, înteleși, acceptați și iubiți până la capăt. Fără evaluări, așteptări, presiune și comparații.