Apar in sesiunile de coaching subiecte legate de femei umilite de colegii lor barbati, barbati umiliti de colegele lor femei, tineri umiliti de cei mai varstnici, seniori umiliti de cei mai tineri, angajati umiliti de managerii sau directorii lor. Vad eu in magazine oameni umiliti pentru ca nu fac lucrurile suficient de bine sau de repede, copii umiliti de parinti, parinti umiliti de copii. Pare ca peste tot umilirea a devenit un fel de sport national. Nu deschid televizorul insa sunt convinsa ca si acolo se gaseste foarte multa umilire.
Umilirea este o emotie puternica data de sentimentul ca imaginea publica sau statutul social sunt diminuate. Unii ar spune ca, de fapt, ei nu umilesc ci doar dau feedback, critica, ii arata celuilalt unde greseste, ii dezvaluie punctele slabe. Insa, sentimentul pe care il avem la sfarsit ne spune daca o fost o conversatie care ne-a ajutat sau una in care am fost umiliti.
Sunt multe companii in care umilirea face parte din cultura lor. Nimeni nu stie mai bine ca directorul iar cel care deschide gura risca sa fie ridiculizat in public. Cei mai multi din cei care stau la masa stiu ca e mai bine sa fie foarte atenti atunci cand vorbesc sau chiar sa taca pentru ca doar managerul sa vorbeasca. Asta imi aduce aminte de profesorii care se laudau ca ei nu dau niciodata nota 10 pentru ca niciun student sau elev nu e suficient de destept.
Recunosc ca acum umilirea are forme evoluate, nu mai putin agresive ci doar mai subtile. Spre exemplu, Florina initiaza o conversatie cu colegul ei care o umileste in fiecare sedinta, straduindu-se de fiecare data sa arate celorlalti celorlalti ca ea nu e suficient de competenta. Ea ii propune o intalnire separat cu scopul de a isi aseza relatia cu el astfel incat sa poata lucra fara sa fie umilita ori de cate ori isi spune punctul de vedere.
Rezultatul ? Florina petrece o ora ascultandu-l cum ii explica ce trebuie sa faca ea, ora in care face cateva incercari de a-i intrerupe monologul pe care el insa i le taie si continua sa vorbeasca. Evident ca nici macar pentru o clipa el nu si-a asumat ca el are ceva de corectat. Nu, el doar spune adevarul, ii arata ca greseste si ca nu face suficient pentru a fi apreciata de el. Nu ajuta exemplului meu daca spun ca Florina este singura femeie din echipa.
Stiu ca pentru mine si pentru multi altii din generatia noastra, umilirea a fost parte din viata noastra. Nu aveam dreptul sa vorbim, sa ridicam capul, sa spunem ce gandim. Insa e timpul sa spunem lucrurilor pe nume :
Cand cineva ne ridiculizeaza public, e umilire.
Cand seful/colegul/prietenul te trateaza sau iti spune ca esti incapabil in sedinta, este umilire.
Cand cineva nu te lasa sa vorbesti, spunandu-ti ca nu stii, nu poti, ca habar nu ai, etc., e umilire.
Cand un prieten te ridiculizeaza pe facebook este umilire.
Pe termen lung umilirea provoaca depresie, anxietate, in cazuri extreme poate duce chiar la sinucidere. Primul lucru pe care o persoana il pierde intr-o astfel de situatie este insasi vocea ei, in sensul ca nu mai indrazneste sa vorbeasca sau sa se apere. Oamenii nu mai au sentimentul apartenentei la comunitatea din care fac parte si din acest motiv incep sa isi caute un alt loc in care sa se mute. Respectul de sine este diminuat mult si desi unii dintre ei sunt furiosi, oamenii nu mai au puterea sa se apere si renunta. Niciun angajat umilit nu va lucra cu mai mult spor ca sa arate ce bun este. El insa va acumula furie, frustrare, anxietate. Va deveni mai dezorganizat si consumat de dorinta de se razbuna.
Pentru cei care mai cred ca umilirea este doar un feedback mai direct, inchei cu un citat din Psychology today : « pana in ziua de azi, umilirea ramane o forma comuna de pedeapsa, abuz si opresiune. (“On this day, humiliation remains a common form of punishment, abuse, and oppression.”)
Sa fim intelepti cu totii !
https://www.psychologytoday.com/us/blog/hide-and-seek/201408/the-psychology-humiliation
http://jaapl.org/content/38/2/195#:~:text=Suffering severe humiliation has been shown empirically to,and developing such mental disorders on the other.