Astăzi au plecat copiii la școală. După o lună și jumătate de stat doar acasă. Doar noi patru. M-am bucurat și am respirat ușurată. Mi-am adus aminte de câte ori am visat la asta, în timp ce nu mai știam cum să îmi împart ziua… Alergam între copii, bucătarie, baie și Ipad încercând, ca toate mamele, să țin lucrurile în mișcare și să reușesc să rămân sănătoasă la cap…
Astăzi, le-am pregătit ruscacurile de dimineață, i-am pupat la ieșire și, după ce am închis ușa m-am gândit că sunt liberă. În sfârșit, pot să fac doar ce vreau eu și cum vreau eu. Am dat două telefoane, am comandat ceva pe internet și apoi am început sa lucrez.
Ce lux să îmi aud gândurile! Unul după altul, fără întrerupere… chiar pare că au o logică! Mănânc un biscuit și mă amuz că nu mă trage nimeni de pulover. E biscuitul meu, nu e nevoie să îl împart cu nimeni! Mai mănânc unul, ca să simt până în adâncul oaselor cum e când sunt singură, doar cu biscuiții mei preferați! Mestec încet și simt gustul stafidelor și nucilor mai pronunțat ca înainte… Poate e doar de la liniștea din jur. După ce beau apă, mă așez la masă și am două sesiuni de coaching la rând, una după alta. În pauză, mă ridic de la masă și îmi umplu paharul cu apă.
E bine, e liniște, dar îmi dau seama că… îmi lipsesc copiii. Abia aștept să se întoarcă acasă băieții și să se umple casa de strigăte de luptă sau de bucurie. Indiferent cât de greu a fost și este în această perioadă, un lucru e sigur: suntem mai legați și mai apropiați ca niciodată! Și cred că și ei simt la fel!