Category: blog

Despre umilire

Apar in sesiunile de coaching subiecte legate de femei umilite de colegii lor barbati, barbati umiliti de colegele lor femei, tineri umiliti de cei mai varstnici, seniori umiliti de cei mai tineri, angajati umiliti  de managerii sau directorii lor. Vad eu in magazine oameni umiliti pentru ca nu fac lucrurile suficient de bine sau de repede, copii umiliti de parinti, parinti umiliti de copii. Pare ca peste tot umilirea a devenit un fel de sport national. Nu deschid televizorul insa sunt convinsa ca si acolo se gaseste foarte multa umilire.

Umilirea este o emotie puternica data de sentimentul ca imaginea publica sau statutul social sunt diminuate. Unii ar spune ca, de fapt, ei nu umilesc ci doar dau feedback, critica, ii arata celuilalt unde greseste, ii dezvaluie punctele slabe. Insa, sentimentul pe care il avem la sfarsit ne spune daca o fost o conversatie care ne-a ajutat sau una in care am fost  umiliti.

Sunt multe companii in care umilirea face parte din cultura lor. Nimeni nu stie mai bine ca directorul iar cel care deschide gura risca sa fie ridiculizat in public. Cei mai multi din cei care stau la masa stiu ca e mai bine sa fie foarte  atenti atunci cand vorbesc sau chiar sa taca  pentru ca doar managerul sa vorbeasca. Asta imi aduce aminte de profesorii care se laudau ca ei nu dau niciodata nota 10 pentru ca niciun student sau elev nu e suficient de destept.

Recunosc ca acum umilirea are forme evoluate, nu mai putin agresive ci doar mai subtile. Spre exemplu, Florina initiaza o conversatie cu colegul ei care o umileste in fiecare sedinta, straduindu-se de fiecare data sa arate celorlalti celorlalti ca ea nu e suficient de competenta. Ea ii propune o intalnire separat cu scopul de a isi aseza relatia cu el astfel incat sa poata lucra fara sa fie umilita ori de cate ori isi spune punctul de vedere.

Rezultatul ? Florina petrece o ora ascultandu-l cum ii explica ce trebuie sa faca ea, ora in care face cateva incercari de a-i intrerupe  monologul pe care el insa i le taie si continua sa vorbeasca. Evident ca nici macar pentru o clipa el nu si-a asumat ca el are ceva de corectat.  Nu, el doar spune adevarul, ii arata ca greseste si ca nu face suficient pentru a fi apreciata de el. Nu ajuta exemplului meu daca spun ca Florina este singura femeie din echipa.

Stiu ca pentru mine si pentru multi altii din generatia noastra, umilirea a fost parte din viata noastra. Nu aveam dreptul sa vorbim, sa ridicam capul, sa spunem ce gandim. Insa e timpul sa spunem lucrurilor pe nume :

Cand cineva ne ridiculizeaza public, e  umilire.

Cand seful/colegul/prietenul te trateaza sau iti spune ca esti incapabil in sedinta, este umilire.

Cand cineva nu te lasa sa vorbesti, spunandu-ti ca nu stii, nu poti, ca habar nu ai, etc., e umilire.

Cand un prieten te ridiculizeaza pe facebook este umilire.

Pe termen lung umilirea provoaca depresie, anxietate, in cazuri extreme poate duce chiar la sinucidere. Primul lucru pe care o persoana il pierde intr-o astfel de situatie este insasi vocea ei, in sensul ca nu mai indrazneste sa vorbeasca sau sa se apere. Oamenii nu mai au sentimentul apartenentei la comunitatea din care fac parte si din acest motiv  incep sa isi caute un alt loc in care sa se mute. Respectul de sine este diminuat mult si desi unii dintre ei sunt furiosi, oamenii nu mai au puterea sa se apere si renunta. Niciun angajat umilit nu va lucra cu mai  mult spor ca sa arate ce bun este. El insa va acumula furie, frustrare, anxietate. Va deveni mai  dezorganizat si consumat de dorinta de se razbuna.

Pentru cei care mai cred ca umilirea este doar un feedback mai direct, inchei cu un citat din Psychology today : « pana in ziua de azi, umilirea ramane o forma comuna de pedeapsa, abuz si opresiune. (“On this day, humiliation remains a common form of punishment, abuse, and oppression.”)

Sa fim intelepti cu totii !

https://www.psychologytoday.com/us/blog/hide-and-seek/201408/the-psychology-humiliation

http://jaapl.org/content/38/2/195#:~:text=Suffering severe humiliation has been shown empirically to,and developing such mental disorders on the other.

Când pleacă de fapt copiii de acasă?

Acum ies dintr-un webinar în care oamenilor li se spune că  e bine să plece de acolo cu ideea că suntem toți unici și că e important să ne punem în lumină ce e frumos în noi. Și simt și eu că e adevărat, însă, mă gândesc că lumea așa cum este ea așezată acum se referă la alte părți ale ființei noastre. Mersul la serviciu nu vine din inimă, așa cum propovăduiesc cei care au ieșit din corporații sau care și-au descoperit vocația. Hai să o spunem corect, crede cineva că oricine merge să spele toaletele sau să stea la casa de marcat în magazin are o vocație din asta ?

Eu nu cred. Însă sunt alte lucruri pe care le iau în calcul. Și anume faptul că, indiferent ce anume alegi să faci în viață, o poți face cu decență, cu demnitate, corectitudine și respect. Cred că asta este principala parte de educație care lipsește, cum anume să te simți bine cu cine ești, cu ce puteri ai venit în viața asta și cu ceea ce vei face ca profesie în viața de adult.

E greu, însă, să te simți bine cu cine ești dacă în orice moment al existenței tale simți sau ți se spune că nu ești suficient. Și singurele mesaje care ajung la tine în mod repetat este că, dacă nu ai bani vei fi umilit de cei care au. Așa că, venind de la lucru, părinții triști și furioși de faptul că nu sunt respectați își vor împinge copiii să facă ceva cu viața lor. Și, din păcate, asta înseamnă să aibă bani, ca să își poată păstra demnitatea.

Am senzația că tot ceea ce facem cu copiii noștri acum este într-o direcție cel puțin ciudată. Îi antrenăm de mici să aibă tot felul de aptitudini. Îi împingem să învețe cât mai  mult. Dar nimeni nicăieri nu îi învață să se bucure de ceea ce sunt, să se joace, să învețe puterea colaborării și a  empatiei. Toate acestea rămân o spoială, în unele cazuri, spusă cu cuvinte extrem de potrivite pentru că realitatea nu are nimic de-a face cu asta. Copiii noștri încă sunt evaluați, comparați, dați afară din grădinițe sau din școli pentru că nu sunt suficient de buni sau pentru că nu țin pasul. În vreme ce spun că fac educație emoțională, îi lasă pe copii să fie agresați pentru că doar așa învață să se descurce în viață. Pe de altă parte, am auzit unele educatoare care se plâng că ele ar vrea să se joace mai mult, însă părinții pun multă presiune ca lucrurile să se întâmple cât mai academic cu putință.

Toți suntem într-o teroare a lui “nu sunt suficient de bun”, a umilirii din partea celor care dețin roluri de putere în viața noastră, părinți, șefi, doctori, directori, primari, polițiști, parlamentari. Aud oameni care propovăduiesc umilirea publică în cele  mai neașteptate locuri, pentru că doar așa se poate dezvolta performanța în România. Vă dați seama în ce cerc vicios se învârte cultura unei organizații în care oamenii cred că doar dacă ești umilit rămâi concentrat sau faci ceva bun ?  

Câte generații mai au nevoie să fie sacrificate ca să învățăm ? Educația nu se face doar în școală. Ea se face peste tot. La serviciu, atunci când nu ești tratat cu respect sau în orice loc în care ești umilit. Și, poate, prima și cea mai serioasă educație este cea pe care o putem face acasă cu copiii noștri. Care au nevoie să fie auziți, înteleși, acceptați și iubiți până la capăt. Fără evaluări, așteptări, presiune și comparații.

Iar la școală

Astăzi au plecat copiii la școală. După o lună și jumătate de stat doar acasă. Doar noi patru. M-am bucurat și am respirat ușurată. Mi-am adus aminte de câte ori am visat la asta, în timp ce nu mai știam cum să îmi împart ziua… Alergam între copii, bucătarie, baie și Ipad încercând, ca toate mamele, să țin lucrurile în mișcare și să reușesc să rămân sănătoasă la cap…

Astăzi, le-am pregătit ruscacurile de dimineață, i-am pupat la ieșire și, după ce am închis ușa m-am gândit că sunt liberă. În sfârșit, pot să fac doar ce vreau eu și cum vreau eu. Am dat două telefoane, am comandat ceva pe internet și apoi am început sa lucrez.

Ce lux să îmi aud gândurile! Unul după altul, fără întrerupere… chiar pare că au o logică! Mănânc un biscuit și mă amuz că nu mă trage nimeni de pulover. E biscuitul meu, nu e nevoie să îl împart cu nimeni! Mai mănânc unul, ca să simt până în adâncul oaselor cum e când sunt singură, doar cu biscuiții mei preferați! Mestec încet și simt gustul stafidelor și nucilor mai pronunțat ca înainte… Poate e doar de la liniștea din jur. După ce beau apă, mă așez la masă și am două sesiuni de coaching la rând, una după alta. În pauză, mă ridic de la masă și îmi umplu paharul cu apă.

E bine, e liniște, dar îmi dau seama că… îmi lipsesc copiii. Abia aștept să se întoarcă acasă băieții și să se umple casa de strigăte de luptă sau de bucurie. Indiferent cât de greu a fost și este în această perioadă, un lucru e sigur: suntem mai legați și mai apropiați ca niciodată! Și cred că și ei simt la fel!

Sunt furios

Astazi doi manageri mi-au spus in sesiune ca si-ar dori sa sa nu se mai enerveze cand lucreaza.

Am inceput sa ma gandesc ca in limba noastra cand spunem “ma enervez” de fapt spunem mai multe lucruri: frustrare, dezamagire, furie. De cele mai multe ori traducerea pe care oamenii au dat-o este despre furie insa de fiecare data a fost greu pentru oameni sa recunoasca asta. De cand a devenit asa o problema faptul ca sunt furios? E o emotie pana la urma si e in regula ca o simt, toti oamenii o simt.

Sunt furios pentru ca oamenii nu fac ceea ce au de facut, sau pentru ca imi intarzie cu rapoartele si ma pun pe mine in incurcatura, sau pentru ca cineva minte cu nerusinare desi i-am trimis doua mailuri pe aceste subiect, si lista poate continua. Pot sa ma enervez dar nu ma infurii.  Cumva a fi furios in mod asumat si recunoscut este interzis in cultura noastra de corporatie.

Asta este ciudat mai ales ca nu traiam intr-o societate care execeleaza in politete si in vorbit intr-o manierea non-agresiva. Zilnic vad oameni care ridica tonul prin birouri, pe strada sau in trafic.

Chiar daca nu voi intelege niciodata motivele, cateva lucruri sunt importante:

  • atunci cand spun, chiar si daca doar in sinea mea, sunt furios, imi fac un mare bine. Recunoasterea emotiei, ajuta rationalul sa isi reintre in drepturi, ceea ce inseamna ca are o sansa sa recastige suprematia.
  • studiile spun ca dupa un acces de furie suntem de 5 ori mai expusi unui atac de cord si de trei ori mai expusi uni accident vascular cerebral (https://www.cbsnews.com/news/angry-outburst-may-trigger-heart-attack-or-stroke-within-two-hours/)
  • neexprimata emotia nu dispare ci doar ramane acolo pana cand reusim cumva sa ne calmam sau, mai simplu, sa explodam pe loc sau mai tarziu intr-o cu totul alta situatie
  • tensiunea pe care o resimtim in interior va contamina pe cei din jur mai ales cand suntem intr-o echipa sau in familie, daca nu facem ceva ca sa o gestionam.
  • furia este ceva ce simtim cu totii in anumite momente, important este insa cum exteriorizam ceea ce simtim.

De fiecare data cand i-am intrebat pe oameni de ce se infurie, raspunsurile au fost extrem de diverse: ca cineva nu a fost atent, ca nu a facut cum i-am spus, ca ma asteptam sa stie, sa inteleaga, etc. “Ma astept ca oamenii sa fie la fel de organizati si de structurati ca mine”, imi spunea astazi cineva. Practic, furia vine sa ne arate atunci cand avem niste credinte, asteptari care nu ne ajuta. E interesant sa ii facem loc ca sa putem intelege ce avem de facut. Cu cat o ignoram mai mult, cu atat ea va reveni din nou si nou pana cand pricepem.

Alteori furia vine doar pe fondul unei oboseli, a unui efort sustinut de a face fata situatiilor complexe si multiple de la serviciu.

E nevoie de putere si de curaj pentru ca ceea ce descoperim in spatele furiei poate fi diferit de ceea ce credeam despre noi insine. Daca chiar o ascultam am putea fi in situatia in care sa luam decizii importante care sa ne schimbe viitorul.

E o vorba care spune ca adevarul ne va elibera, adica sunt furios, dar ma tratez 🙂